Am început să alerg ca să mă deconectez. Am ajuns să mă conectez.
Alerg de mai bine de cinci ani și, dacă la început aș fi putut spune destul de simplu de ce o fac, astăzi răspunsul are mult mai multe straturi.
Sunt motivele evidente. Mă simt bine fizic. Uneori și rău, dar tot mai mult bine. Alergarea îmi reglează stările, mă ajută să devin mai rezistent și să-mi construiesc reziliența.
Dar cele mai interesante motive au apărut mai târziu, odată cu obiectivele luate mai în serios.
De ce-urile și surprizele
Unul dintre cele mai surprinzătoare efecte a fost conexiunea cu alți oameni.
Eu alerg singur. Îmi place așa și nu m-am regăsit niciodată foarte mult în alergările de grup. Și totuși, din momentul în care am început să lucrez cu un antrenor, am descoperit ceva aparent contradictoriu: alerg singur, dar nu mă mai simt singur.
Știu că cineva vede ce fac, înțelege unde sunt și știe unde încerc să ajung.
Apoi a venit și apartenența la un grup. Oameni cu aceleași preocupări, aceleași emoții înainte de curse și aceleași întrebări după ele.
Am început să alerg ca să mă deconectez și, fără să-mi dau seama, am ajuns să mă conectez mai bine. Cu mine și cu ceilalți.
Și cred că asta a fost una dintre surprizele mari.
Perspectivă, libertate și încredere
Un antrenor îți oferă ceva greu de obținut singur: perspectivă.
Experiența lui te ajută să vezi lucruri pe care, fiind prins în propriul proces, poate nu le-ai fi văzut. Uneori nu e atât despre ce faci tu cu perspectiva primită, cât despre ce începe ea să schimbe în tine.
Și, paradoxal, coachingul mi-a adus mai multă libertate.
Din exterior poate părea exact invers: cineva îți spune când să alergi, cât și cum. Pentru mine, libertatea este tocmai faptul că nu mai trebuie să negociez toate lucrurile astea de fiecare dată.
Apăs start și pornesc.
Știu că sunt unde trebuie să fiu și că fac ceea ce am nevoie pentru obiectivele mele.
Cu timpul a apărut și încrederea. Un fel de încredere împrumutată, care începe treptat să devină a ta.
Vreau să fiu mai bun decât sunt acum. Mai rapid, mai rezistent, mai bun în lucrurile care contează pentru mine.
Uneori eu văd doar unde sunt. Un om cu mai multă experiență poate vedea și unde aș putea ajunge.
Limite, emoții și perspectivă
Alergarea rămâne, înainte de toate, locul în care îmi caut limitele.
Ne apropiem de ele, ne jucăm cu ele, uneori le depășim. Ne doare, ne costă și există momente în care suferim în cel mai autentic sens al cuvântului.
Oricine a alergat serios, pe munte, asfalt sau tartan, știe senzația. Momentul acela în care respirația devine grea, inima bubuie și totul se reduce la următorii câțiva pași.
Și poate tocmai acolo apare și vulnerabilitatea.
În alergările lungi am râs, am plâns, am sperat, am luat decizii, am fost recunoscător, nostalgic, trist și foarte sincer cu mine.
Alergarea îți schimbă și perspectiva.
Pentru că una este să privești satul din mijlocul pădurii și alta este să-l vezi de sus, după ce ai urcat până în cel mai înalt punct.
Poate că asta îmi place cel mai mult la alergare după toți anii aceștia.
Pleci pentru kilometri și te întorci, de multe ori, cu mult mai mult.
Race Story: Transylvania 80K
83 km, 5.000 m D+. O cursă în care multe dintre lucrurile de mai sus au devenit foarte concrete.
Am plecat cu o stare foarte bună. Era 5 dimineața și, după toate pregătirile, emoțiile și verificările de echipament, eram în sfârșit la start. Logistica unui ultra e o poveste în sine – echipament obligatoriu, număr, drop-bag, ore, puncte, lucruri de luat, lucruri de lăsat – iar experiența m-a învățat că ideal e să nu mai ai aproape nimic de rezolvat în dimineața cursei, pentru că emoțiile nu fac casă bună cu organizarea.
Prima mare urcare o știam din recunoaștere și asta a ajutat mult. Îmi aminteam că mersesem bine acolo, că urcarea nu mi se păruse enormă și că pădurea îmi plăcuse foarte mult, deci în mintea mea concluzia era simplă: o să fie bine. Am urcat în monom, fără prea multe posibilități să alegem ritmul, dar eram foarte ok cu my pack. Ritmul constant, familiaritatea locului și muzica din Spotify, care dimineața pare că știe singur să aleagă ceva cu energie și cu vibe de it’s gonna be a great day today, m-au dus într-o stare de semi-euforie.
Eu am mers pe munte de mic și multe locuri vin la pachet cu amintiri. Tata, fratele meu, oameni care nu mai sunt aici, bucurie, melancolie, puțină tristețe, toate amestecate. În momentele astea simt foarte clar că sunt unde vreau să fiu și poate și de-asta fac asta, ca să mă întâlnesc cu ei și, în același timp, cu varianta mea de acum, puțin mai experimentată, puțin schimbată. Dar nu e prea mult timp de stat în gânduri, pentru că traseul se deschide, ajungi pe culme și înainte ai încă foarte mult munte. Avem treabă.
Până la Mălăiești n-a fost nicio problemă reală. Corpul era încălzit, mușchii mergeau bine, respirația era liniștită și totul părea în parametri. În post mi-am amintit instant: hello, coach, ce facem aici? Mâncăm, bem, refacem rezervele, nu stăm prea mult. Urmează hornul și Omu.
Acolo muntele se schimbă. E mai aspru, mai serios. Be humble, but be bold. Nu mi-e frică, dar atenția nu e negociabilă. Urcarea e grea, efortul începe să se simtă și aerul e altul, însă încerc să rămân compus. Îmi place ideea asta de composure în alergarea montană, să nu tragă o parte din corp mai mult decât poate duce restul. Puls, respirație, mușchi, toate să rămână cât de cât împreună. Pe horn erau trepte în zăpadă și se simțea puțină tensiune, dar eu eram super încântat. YES. AȘA DA. AICI VREAU SĂ FIU!
După Omu s-a schimbat povestea. Semi-plat, mocirlă, greu de alergat și fără prea multe lucruri care să te ridice. La Bătrâna m-am uitat la ceas și am realizat că eram mult prea aproape de timpul limită de la Peștera. Dacă există ceva ce nu fac bine în curse, matematica sigur e pe listă. Sorry, Presidente. Am tras repede concluzia că am timp, dar că s-a terminat relaxarea. Am crescut ritmul, aveam de unde, picioarele răspundeau și respirația putea să ducă mai mult. La Peștera aveam deja o marjă mai bună, dar odată ce intri în zona aia de contra-cronometru nu mai vrei doar să fii în timp, vrei să construiești spațiu între tine și limită. Din nou, coach în cap: miști echipamentul, mănânci în același timp, gel cu apă, nu stai. Yes, coach, facem.
Spre Babele am început să simt că recuperez. Timpul nu mai părea atât de agresiv și știam că la Piatra Arsă mă așteaptă ai mei. Pe coborâre eram deja mult mai bine. La un moment dat am strigat unei alergătoare pe care o tot vedeam pe traseu “Hai la cabanăăăă!”, fără să știu că era din Slovacia și probabil nu înțelegea nimic din ce-i spuneam. Eu eram însă fericit, atent și, cu cât mă îndepărtam de timpul limită, cu atât mă apropiam de ai mei.
Când i-am văzut, am fost pur și simplu foarte bucuros. Mama m-a întrebat cum sunt și dacă mă doare ceva. “Nu simt nimic.” Și chiar așa mi se părea atunci. Bob îmi spunea că e mândru de mine, Anca îmi spunea că arăt foarte bine și sistemul de suport mergea perfect. Mi-am făcut plinul și am plecat mai departe, cu sentimentul foarte clar că eu alergam cursa, dar nu eram singur în ea.
Bolboci nu era nici măcar la jumătatea traseului, așa că răbdare. Urcări numărate, ritm, constanță, calm. Antrenamentul psihic de la coach spunea să împart traseul în bucăți și exact asta încercam să fac. Sunt la Bolboci. Mă bucur că sunt aici. Ce urmează vedem după. În post am schimbat tricoul și șosetele, am mâncat bine și m-am pregătit pentru următorii 20 de kilometri, despre care știam că vor fi grei.
Dar la Moieciu mă așteptau ai mei. Sau, cumva, partea din mine pe care o poartă ei. Așa că plec.
Porțiunea următoare a fost costisitoare rău. Urcări, coborâri, mușchi obosiți, energie care trebuia administrată din ce în ce mai atent. Pe un drum forestier am ajuns să alerg cot la cot cu un alergător grec. Câțiva kilometri am mers în sincron și, pentru prima dată în cursă, am simțit foarte clar că fac echipă cu alt alergător. Greu, dar cumva foarte frumos. Efkharistó!
Spre Moieciu au apărut problemele adevărate. Mușchi încărcați, o mică contractură, tălpi, genunchi, kilometri care nu mai voiau să treacă. Psihic eram mult mai atent și nu mai puteam să mă relaxez în flow ca înainte. De data asta eram singur, fără vreun suflet cu care să împart greul. M-am târât. M-am desființat și reînființat, dar nu m-am oprit. Câteodată doar atât e suficient.
La sala de sport din Moieciu i-am găsit iar pe ai mei. Erau surprinși că ajunsesem atât de repede și asta mi-a schimbat imediat narativul. Eu eram deja în filmul cu “nu mai pot să consum kilometri, nu mai am suficientă viteză să-i adun, e teribil de greu”. Bob a verificat timpul și vestea a fost excelentă: aveam șase ore față de limită. Oook, now. Asta da veste. Medalia nu are cum să scape.
Stretching, pizza, supă, apă, gel și energie bună. Mama îmi spune să schimb puțin narativul, creierul meu zice da, corect. Cu voce tare spun “nu discut să nu ne vedem la finish”. Schimbat narativ, done. Am plecat din post în alergare și în încurajările lor, ceea ce mi se pare în continuare unul dintre cele mai bune combo-uri posibile.
Am ratat imediat o stângă și am mai alergat vreun kilometru în plus pe asfalt. Fkin fk. La 83, ce mai contează unul? We good.
Am prins din nou alergătorul grec. Se vedea că știe ce face. Urca ritmat, schimba bețele când trebuia, alerga unde trebuia și părea că își cunoaște foarte bine ritmul. Recunoaște când ai în față experiență mai mare decât a ta, învață repede și aplică. O urcare de coșmar s-a transformat într-o urcare-școală.
Am ajuns și în penultimul post, care s-a dovedit până la urmă ultima oprire. Știam finalul pentru că fusesem în recunoaștere și știam că mai am un singur hop. Un ultim gel energizant, ceva solid, apă, refill, câteva vorbe cu oamenii din post și plecare. Seara venea repede, era frig, începea să picure și am pornit din nou cu senzația că sunt o durere vie, dar fără să mă mai uit înapoi.
La intrarea în pădure era aproape beznă și am prins un alt alergător, cu o frontală foarte bună și suficient chef să facă zgomote anti-urs. Ultima urcare a venit cu o surpriză: omul a crescut ritmul până aproape de maximul meu. După peste 70 de kilometri mă trezeam cu pulsul în cap și respirația la unul dintre cele mai ridicate niveluri din toată cursa. A fost foarte greu să stau aproape de el, dar am reușit și până la final ne-am și împrietenit.
“6 kilometers of pain”, mi-a spus.
Exact.
Durerea era acolo, doar că la un moment dat începe să însemne altceva. Nu dispare, nici pe departe. E prezentă 100%, doar că parcă nu mai are greutatea obișnuită. Corpul și mintea definesc pentru o vreme o altă realitate și începi să te raportezi altfel la tot ce simți.
Finalul mi-e greu și acum de explicat. Se adună toate deodată: antrenorul, bucuria de a spune we did it, oamenii care te așteaptă, cei care nu mai sunt aici, orele de pregătire, toate urcările de la antrenamente, toate zilele în care ai decis “da, și azi”, apoi încă o dată “și azi”, și încă o dată.
Și se vede castelul.
Puțin supra-realist.
Dacă știu sigur ceva despre finalul ăla este că am alergat eu, dar linia de sosire am trecut-o mai mulți. Familia, antrenorul, oamenii cu care am împărțit bucăți de traseu și cei pe care îi port cu mine chiar dacă nu mai sunt aici.
Poate de asta alergarea nu mai e de mult, pentru mine, un sport solitar.
Alerg singur, dar nu mă simt singur.
